Piczo

www.editura3d.ro/Comanda.php

Cotidianul fara frontiere al zilelor de azi freamata liber. Asemenea pasarilor, gândul îsi ia zborul fara sa mai accepte încor-setari si încadrari în tipare. Poezia, deloc straina de trairea umana a zilelor noastre, adopta acest freamat libertin, fara a vrea sa se mai opreasca între stavilare de forma. Aceasta poezie, desi pare a avea aspecte de proza lirica, ramâne totusi în canoanele tipice ale poeziei. Încarcata de metafore si înnobilata de trairile autorilor, poezia în vers alb spune multe. Citibila direct, dar de cele mai multe ori necesitând citirea printre rânduri, poezia cu „vers alb” reprezinta un alt pas spre comunicarea trairilor intense ale celor ce-si manifesta sufletul prin aceasta poezie.

De la Nichita (cu unii) contemporanul, avântul acestei poezii este de nestavilit. Ordinea cuvintelor are rolul de a postula idei, gânduri, realitati, viziuni, fapte. Si, aici, în aceasta poezie, ordinea e chiar necesara.

Structura liricii moderne, definita ca un “romantism deromantizat”, a descris-o Hugo Friedrich în 1956. Modelul ideal este dedus din invariantele obtinute prin suprapunera sistemelor lirice si a poeticilor celor trei întemeietori din secolul al XIX-lea si ale celor mai proeminente personalitati ale poeziei noi din prima jumatate a secolului XX: Rilke, Guillen, Prevert, Jimenez, Quasimodo, Ungaretti, Apollinaire, Pound, s.a. În tabloul poeziei contemporane moderne realizat de Hugo Friedrich nu figurau poetii portughezi, americani si, ca un paradox, poetii din zona cea mai veche în exprimare, întreaga jumatate estica a Europei, de la nordul scandinav pâna la sudul grec. La acea data, însa, lirica din spatiul studiat îsi consumase deja posibilitatile creatoare ale noii aventuri poetice si, epuizata parca de încordarea supraomeneasca în care se condamnase cu noblete sa viesuiasca, ratacea si rataceste într-o sterila cazuistica a propriului limbaj. Perpetuarea curentului a fost posibila tocmai prin resursele inepuizabile ale acelei zone ocolite parca cu buna stiinta, neglijata pâna la absurd. Poezia româneasca moderna nu a asteptat sa fie amintita în studii si cercetari de caz, ci si-a continuat drumul. Deceniul `50...`60, definit prin “refuzul specificului artistic”, a însemnat un hiatus, care, adaugat efectelor trautizante ale perioadei `40, a înghetat evolutia generasiei postbelice si a frânat aparitia celei urmatoare. Vitalitatea limbii si literaturii românesti a depasit însa acest moment de cumpana si, în intervalul `60...`80, în perioada ce se poate numi, fara a gresi absolut deloc, „Redescoperirea literaturii”, poezia romîneasca s-a situat în avangarda valorica a poeziei mondiale. Cele doua miscari ce au polarizat aspiratiile epocii se pot recunoaste si în destinul celor doua spirite ce au dat pentru totdeauna numele lor acestei generatii creatoare: Nicolae Labis –spiritul teluric al adâncurilor- si Nichita Stanescu –spiritual solar al înalturilor-, directii si acum actuale în poezia româneasca.

Punând cuvenitula accent pe strafulgerarea înalturilor, pe despicarea orizonturilor nevazute, poezia moderna, în vers clasic, aduce, mai aproape, o alta latura pozitiva a geniului uman. Fara a fi în competitie cu versul clasic, ci mai degraba într-o potrivita completitudine, aceasta poezie exceleaza prin dorinta de a patrunde acolo unde zidurile cunoasterii par a se opri. Citând din cele cuprinse în aceasta carte: „Eu si acum ating cerul/si umblu pe nori,/port aceleasi matasuri în ochi/si eternitatea în inima...” „Eu adun si acum curcubee în suflet/si numar razele de soare/ce pe frunte mi se strâng gasim o definitie atotcuprinzatoare a vietii celor ce cautând acel „spirit solar” trec prin propriul mod de întelegere, esenta vietii.

De altfel, de la Lucian Blaga si toata pleiada de gândiristi, poezia versului alb a devenit prin excelenta o eticheta a gândirii filozofice, dar, fara a se eluda de la plata tributului de suflet.

Vorbind despre generatiile trecute, nu se poate însa trece cu vederea ca azi, în România ravasita de contradictoriu, vin altii si altii, tineri sau maturi, sa continue definirea spiritualitatii românesti. Asa, cunoscându-i cei cuprinsi în paginile cartilor, de autor sau colective (precum acestea), fara greseala, se poate spune ca aventura continua...

Daniel-Dumitru Darie

Autorii cuprinsi in acest volum: Anne Marie Bejliu, Adrian Paparuz, Patricia Lidia, Mircea Lucian Mincu, Monica Sulaman, Petre Fluerasu, Ioana Camelia Popa, Alexandru Marchidan, Adrian Amariei

Sensibilitate de toamna soptita de o frunza…

Primavara…Un mugure mic, de-un verde crud, inmiresmat, plin de clorofila - pigment prieten bun cu lumina, se intinde si incepe sa rada, pocnind pic cu pic.  Apare  o frunzulita, apoi o frunza  tanara frumoasa…ce  cauta razele soarelui.

Frunzele…sunt atat de variate! O gama extrem  de larga de forme si culori. Sunt atat de prietenoase! Vara, un anotimp torid, cu multe ifose, este anotimpul cand frunzele devin prietene cu oamenii  ferindu-i de ploaie sau de soarele arzator.

Frunzele sunt adevarate minuni pentru sanatatea oamenilor… ii scapa de boil si le intareste organismul.

Toamna, frunzele se pregatesc de plecare. Isi schimba culoarea, devin pastelate si formeaza adevarate covoare…calde, pufoase, frumos mirositoare.

De dimineata, o frunza s-a prins de piciorul meu si a mers in pas cu mine. La un moment dat, vazandu-mi tristetea, a prins grai, spunandu-mi:  “Nu fi trista. Doar stii foarte bine, viata este un ciclu. Crezi ca eu nu sunt trista ca plec de aici? Dar asa e facuta viata: cu bune si cu rele, frumos si urat, nou si vechi. Dupa rau, vine si bine! Zambeste….ai un zambet placut. Oamenilor le face bine sa vada chipuri zambitoare.  Sa privesti viata din toate unghiurile si sa inveti din fiecare intamplare. Viata e frumoasa, dar  trebuie sa o simti. Si nu uita: priveste suratele mele in primavera ce va sa vie! Ai grija de ele…mangaie-le usor cand iti ating parul…sunt atat de bucuroase cand faci asta. La revedere, fata draga!”

Am zambit…viata se ascunde in lucruri atat de minunate, pe care nici nu le luam in seama.

Asa ca, uitati-va in jurul vostru si ascultati cu atentia cand auziti voci care nu stiu de unde vin…pot fi pasari, fluturi, nori, ingeri, raze de soare… Visati… se merita! Viata e atat de frumoasa!

Text scris de Claudia Groza

În vis mi-am construit o scară de ambiţii, între tării şi marele albastru. Am urcat-o şi coborât-o de mii de ori, perfect sferic în mintea mea, încet şi suav, nu cumva să o pătez, fie şi cu un gând de decădere. Era o scară largă, din marmură şi, din loc în loc, câte un ghiveci uriaş cu o floare exotică mă privea impasibil. Era greu să nu fiu eu, alta mereu. Nu am devenit mai înaltă sau mai scundă, mai rece sau mai puţin rece, un albatros de bronz în epoca omenirii. Am rămas să urc tot eu cu vecinii mei, Dumnezeu şi ai săi îngeri, tovarăşi de-o clipă pe-o mare eternă.

Exilată parcă într-o lume a titanilor, am încercat fără succes să domin o insulă de pitici. Ce iluzie... Viaţa nu este o glumă sau o jucărie... Nu se repară, nu se înlocuieşte... Dar mi-am păstrat speranţa – o întruchipare a tuturor dorinţelor nedescrise... Dorinţe parcă unite de-o frumuseţe neîmblânzită... Dorinţe ce mi-au jurat credinţă la umbra cernită a Lumii Pierdute... Atât de multe dorinţe şi atât de puţin timp rămas pentru a le împlini...

Ce iluzie a fost şi scara mea... Şi totuşi încă o mai urc, treaptă cu treaptă, şi încă mai curăţ marmura, până la nivelul final. Poate că acolo, undeva, există ceva luminos şi pentru mine...

Să renunţ e prea greu... Îmi trebuie ambiţie ca să renunţ la ambiţie...

 

http://ro.netlog.com/patricia_lidya

M-ascund mereu în imaginea din oglindă şi nu recunosc că exist cu adevărat... În fiecare zi sunt la fel, dar totuşi altfel: azi, un suspin adânc, mâine, o lacrimă pe obraz, iar mai apoi, într-un târziu, un surâs obosit. Am fost mereu aceeaşi, uitată de timp şi spaţiu, plutind oarecum în derivă într-un destin indefinit, departe de mine, ca o durere de suflet, agonie şi plâns. Cred că sunt aceeaşi de la naştere, poate la fel de frumoasă sau la fel de agitată, mereu pe fugă şi totuşi în repaus. Universul niciodată nu s-a învârtit în jurul meu, aşa cum nici timpul nu m-a aşteptat. M-am lăsat trăită de visuri şi vise şi am uitat ce înseamnă a trăi cu adevărat. Zilele au trecut pe lângă mine, eu, pe lângă ele, mi-am împletit destinul cu nopţile târzii, Am trăit doar clipa în prezent, nu mai conta nimeni şi nimica.

Am rămas aceeaşi, copilul pierdut în lumea fără glas. Tot ce îmi doresc e să plec în lumea care nu mă recunoaşte, unde clipele zboară neîncetat, unde iubirea se pierde în marea cuvintelor fără semnificaţie. Am renunţat să mai cred în destin, vreau fapte concrete, nu vorbe sau vise; m-am săturat s-aud mereu cuvinte monotone, acelaşi "te iubesc" placid şi ne-nsemnat. Merit mai mult... mă vreau pe mine! Mereu aceeaşi...

 

http://ro.netlog.com/patricia_lidya

Am văzut ieri un film...

Şi mi-au rămas în minte întrebări....

Să vorbim. Toată lumea vorbeşte. Despre ce? Avem subiecte reale de conversaţie sau conversăm de plictiseală, de complezenţă.. ca să ne auzim vorbind....

Vorbim despre lucruri străine de noi, de sufletul nostru, de ce? Ca să ne punem la adăpost de atacuri? Avem o inimă vie, funcţională... sau un surogat? Ca nechezolul de pe vremuri... Dacă vorbele nu vin din inima noastră, putem să le numim vorbe goale?

Cioburi.... suflete sparte în bucăţi... de ce atâta melodramă în lume? De ce nu mai ştim să trăim, să ne bucurăm.... ? Suferim, ne lamentăm, dăm vina pe toţi şi toate, pe societate, pe sisteme.... pe... alţii... noi, victimele tuturor....

Să aduni coiburile.... să refaci întregul... ca să reflecte lumina.... interesant gând! O fereastră întreagă este o fereastră întreagă! Dar una spartă şi lipită va reflecta lumina în alt mod, ca un diamant cu mii de feţe, ce reflectă mii de culori... şi atunci cum e mai bine? Să mă păzesc de relaţii ca de foc, să nu mă sparg, sau să risc "sfărâmarea" dar apoi să mă răsfrâng în mii de culori?!

Răspunsul, daţi-l voi!

Extras din volumul „Dialog cu sufletul”, 2007, Editura 3D, Drobeta Turnu Severin, autor Patricia Lidia

XVII

(Linişte. O încăpere întunecoasă, obscură. Clarice se plimbă prin cameră, vorbind şoptit, singură.)

– Prietenie… Prie-te-ni-e… Pri-e-te-ni-e… P-r-i-e-t-e-n-i-e…
(Se opreşte o clipă în centrul camerei şi caută cu privirea, speriată, lumina Sufletului. Bulversată, întreabă
– Se învaţă oare prietenia?
– Depinde, Clarice… ce este, de fapt, prietenia?
– Mulţi o văd ca un schimb egal de interese, de ajutoare morale sau financiare… (foarte serioasă)
– O, Clarice, scumpă Clarice… dar ce crezi tu că este prietenia?
– …
– Prietenia e un dar… (pauză scurtă) un dar de la Dumnezeu…
– …
– … singurul trandafir cu spini (pauză scurtă) ce nu înţeapă…
– …
– … este jumătatea care îmi lipseşte (pauză scurtă) în momentele de tulburare…
– …
– … jumătatea ce petrece alături de mine (pauză scurtă) în vreme de bucurie…
– …
– … este o haină… (pauză scurtă) o haină atât de valoroasă încât, oricâte pete ar apărea pe ea, mereu o cureţi… (pauză scurtă) oricâte rupturi ar apărea, (pauză scurtă) o peticeşti mereu…
– …
(Clarice se aşează pe leagăn, urmărind cu privirea lumina, ce se mişcă treptat, încet, prin cameră.)
– … este mugurele clipei… bobocul greutăţilor… floarea anilor…
– …
– (strigând) Clarice… prietenia este ca un copăcel…
– Ce vrei să spui, Suflete?
– … se naşte dintr-un sâmbure căzut – (pauză scurtă) poate din coincidenţă – (pauză scurtă) în pământ fertil… creşte, udat şi îngrijit de întreaga natură… (pauză scurtă) se dezvoltă în ani şi ani… (pauză scurtă) rezistă căldurilor extreme şi furtunilor puternice…
– Dar ce îl face aşa rezistent? (entuziastă)
– … îşi pleacă umil vârful la fiecare furtună, (pauză scurtă) dar întotdeauna îl vezi înapoi, falnic şi măreţ…
– …
– … prietenia e ca o ambarcaţiune…
– Cum adică, Suflete?
– E ca o barcă ce pe vreme bună alene alunecă pe apele lucii…
– Dar la furtună?
– La furtună se clatină din toate încheieturile... (pauză scurtă) însă îşi continuă drumul… (pauză scurtă) mereu şi mereu…

 

 

Extras din volumul „Dialog cu sufletul”, 2007, Editura 3D, Drobeta Turnu Severin, autor Patricia Lidia

VI

(Acelaşi cadru anterior. Lumină semiconfuză. Linişte deplină. Pe fundal se vede proiectată o siluetă ce stă la o masă, cu un obiect de scris în mână. Are în faţă câteva cărţi. Clarice stă în picioare cu faţa spre siluetă, mişcând descumpănitor din cap. În centrul camerei, o cârpă murdară şi decolorată.)

– Te-am recunoscut, Suflete!
– Cum adică, Clarice?
– Perfidul meu, Suflet, te-am recunoscut!
– ?!?
– Eşti ticălosul care, deşi m-a văzut alergând spre lift, a închis uşile, afişând o grimasă!
– ?!?
– Eşti bătrânica simpatică ce, în graba mare spre sala de bingo, mă împingi pe scări, de îmi rup piciorul!
– ?!?
– Eşti psihiatrul ce măcar se preface că mă ascultă şi mă înţelege!
– Clarice, încetează!
– Eşti virgula dinaintea conjuncţiei "dar"; eşti punctele de suspensie din momente de melancolie… eşti punctul de la finalul răbdării mele…
– Clarice, ce e cu tine?
– M-am hipertrofiat, Suflete! şi plânge timpul…
(Gălăgie foarte mare. Plin de lumini peste tot. Luminile se agita, se mişcă, apar şi dispar.)
– Ce vacarm, Clarice!
– Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele se adună.
– Crezi că e o jelanie absolută.
– Cam câte suflete crezi că mişună pe aici, Suflete?
– Dumnezeu ştie, Clarice! Multe…
– O sută?
– Mai multe…
– O mie?
– Mai multe…
– Cam cât a numărat toată viaţa?
– Mai multe…
– Cam cât a numărat toată moartea?
– Poate, că moartea e extrem de lungă…
– Of, Suflete, că moarte lungă mai avem, de putem număra o mare de suflete!
(Întuneric câteva clipe. Apare lumina Sufletului si Clarice.)
– Clarice, oare şi alte suflete visează?
– Visează, Suflete, cum să nu viseze?
– Şi la ce visează, Clarice?
– Visează la sufletul sufletului. Tu ce crezi, sufletul nu are şi el suflet?
– ... şi despre ce vorbeşte acest suflet?
(Clarice deschide larg braţele şi începe să se învârtă prin camera... tot mai frenetic...)
– El nu vorbeşte, Suflete! El dă interviuri tăcute... vorbeşte despre Reîncarnare…

„La moartea noastră, poate, sufletul migrează:
într-o furnică, poate;
într-un copac anume.
În vremea asta, trupul, printre viermi şi sârme,
Încet ne putrezeşte, se preface-n iarbă,
în anonimul sânge,
în scheletul vieţii,
ispăşind păcatul,
uitate-ne trădări.”

– …
– Începe să se facă târziu în mine.
– ?!?
– Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă (ridică mâna dreaptă spre cer, urmărind-o cu privirea) şi în lacul cu nuferi din spatele casei. Totuşi, nu mi-e aşa de somn… (în timp ce vorbeşte, se aşează pe carpetă, întinzându-se pe o parte, cu capul susţinut în palmă, iar cu cealaltă mână jucându-se pe covor.)
– Nu contează, trebuie să dormi…
– De ce trebuie să doarmă toţi oamenii la sfârşitul vieţii, Suflete?
– Hai, pune capul jos…
(Clarice se întinde pe covor, pe spate, urmărind parcă reflexiile luminii Sufletului.)

      -  O nouă zi, aceiaşi noi... ...
- De ce eşti tristă, Clarice?
- Te duci, Suflete... te duci...
- Ce vorbeşti, Clarice?
- ... se joacă cu bisturiul prin sufletu-mi desfigurat...
- Fii mai explicită, Clarice!
- Plouă a timp... Plouă cu vise ce îmi înlănţuie trupul...
- ?!?
- Criminal în serie... asta este...
- Cine, Clarice?
- Timpul, Suflete! Timpul...
- ?!?
- ... mă pradă şi mă lasă pustie între chiuvete şi fiole... se învârte fără ruşine pe dinaintea ochilor mei galbeni şi nu mai pare un vagabond; are idealuri de domn, cu gânduri perfide şi ucigaşe...
- ?!?
- ... şi mor sub greutatea secundelor...
- De ce, Clarice?
- Nu-l auzi, Suflete? Nu-l auzi cum ne râde în faţă?
- Pe cine, Clarice?
- Ascultă, Suflete! Ascultă-l în taină... Ascultă-l...
- ?!?
- Tic tac, tic tac... Ca într-o obsesie constantă de violet... Tic tac, tic tac...
- Este doar ceasul, Clarice...
- Ceasul măsoară clipa, Suflete! Dar cine măsoară eternitatea?
- ?!?
- Cine te măsoară pe tine, Suflete?
- ?!?
- S-a tulburat apa într-un pahar cu apă... a fost furtună...
- ?!?
- Mă întreb cum se evaluează în dolari sufletul unui om...
- Ce vorbeşti acolo, Clarice?
- Am văzut ştirile în reluare... Sau oare era în avans?
- ?!?
- ... un mesaj din sticlă despre dragoste şi alţi pitici...
- Defineşte dragostea, Clarice!
- Dragostea e... e... Mai dă-mi o clipă, Suflete!
- Pentru mine, Clarice, o clipă e o eternitate...
- Atunci dă-mi eternitatea, Suflete!
- ... ...
- Dragostea este... E acea regină cu două feţe care te trădează...
- Dar ce este dragostea, Clarice?
- Dragostea face din om demon... şi din demon, răzvrătit...
- Şi totuşi...
- Dragostea e o pulbere de stele...
- ?!?
- Dragostea e o supernovă, gata să explodeze oricând...
- ?!?
- Dragostea e un copil cu părul bălai...
- ?!?
- Dragostea e frunza purtată de vânt...
- ?!?
- Dragostea eşti tu, sunt eu, suntem noi... Dragostea sunteţi voi, sunt ele, sunt ei... Dragostea e pământul, e luna, sunt stelele... Dragostea e... Dragostea e...
- Dragostea e...
- Dragostea e...


volumul "Dialog cu sufletul", Patricia Lidia, Editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2007

      -  Încă o zi, Clarice... o nouă zi...
- Nu, Suflete! Aceeaşi zi, sub o altă mască! Vreau să fiu un înger, Suflete... Vreau să brăzdez cerul în neliniştea mea...
- Ce spui tu acolo, copilă?
- Zbuciumul mării... Auzi cum plânge muntele, în singurătatea sa? Îmi vorbeşte, Suflete!
- Şi ce îţi spune, Clarice?
- Îmi spune povestea sa... Iubirea lunii şi a soarelui... luna cum răsare, soarele cum apune...
- Şi ce mai auzi, Clarice?
- Aud vocea copilăriei cum mă cheamă...
- Ce vezi, Clarice?
- Văd cum trec anii peste tine, Suflete!
- Ce vrei să spui, neclaro?
- Văd cum pe zi ce trece eşti tot mai monoton, mai bonom, mai aşezat!
- Ce spui tu, Clarice?
- Am fost Acolo, Suflete!
- Unde, Clarice?
- În Amurg... şi te-am văzut, Suflete! Te-am văzut...
- ?!?
- Erai încătuşat, Suflete! Aripile-ţi erau arse şi cătuşe ruginite aveai la încheieturi!
- ?!?
- Şi ce trist erai, Suflete... ce trist erai...
- De ce eram trist, Clarice?
- Atâta linişte, atâta pace... iar tu, ultimul basm, numai cu vise mă răsfăţai... Şi-am vrut... ...
- Ce ai vrut, Clarice?
- Am vrut să împart iubirea cu luna...
- ?!?
- Şi-am vrut să zbor! Am vrut să cunosc lumea în zbor, liberă ca pasărea cerului...
- Şi ai zburat, Clarice?
- Degeaba vocaţie dacă am uitat cum să zburăm...
- ?!?
- "Vino la mine" mi-a spus!
- Cine, Clarice?
- "De unde ştii că nu ne vom întâlni tocmai... când trecem dincolo, oriunde ar fi aceasta?"
- Cine, Clarice?
- Pentru o clipa mi-a dat totul... mi-a dat ogoare si lacuri adormite, luna oglindindu-se in ele si am inspirat cu nesat mirosul de fan proaspat cosit.
- Cine, Clarice?
- Dumnezeu, Suflete! Dumnezeu...
- Ce regreţi, Clarice?
- Regret că nu cânţi, Suflete!

volumul "Dialog cu sufletul", editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2007

N-a vrut să plece de bună voie. Îi tot spuneam cât  de înaintată  este ora şi că, trebuie să fie la adăpost înainte de lăsarea serii aşa că, am alungat-o . Am trimis-o înapoi în lumea basmelor de unde va fi culeasă de cei ce vor veni în urma mea. Frumuseţea ei nu am s-o pot uita şi nici inocenţa cu care mă privea când îngânam întrebări…iar atingerile, încă le mai simt peste sufletul meu. Dar vremea, îşi are izvoarele ei. Trebuie să beau zilnic picătura, şi să respir orele timpului altfel, m-aş stinge. Frumos este gândul că am trecut pe acolo…Nici nu ştiu de ce plâng. Că nu mai sunt, sau că.. singură eu, dorind să cresc mare,  am alungat-o pe cea frumoasă din viaţa mea…copilăria.
Text de Liliana Mihordea-Corbu