Piczo

De ce sferă? De ce sfera vieţii?...nu ştiu, dar cred că viaţa noastră este o sferă, o imensa bulă de aer, în a cărei aură trăim, ieşim din viata, nu... cred că nu.. niciodată... chiar şi atunci când nu mai suntem.... această sferă trece în alte galaxii, purtându-ne cu ea împreună cu faptele noastre, cu trăirile şi amintirile noastre, este sufletul nostru, cu tot ce cuprinde în el....

O sfera de imagini, de la naştere... un film al vieţii, plin de evenimente, plin de culoare, culoare ce noi am reuşit sau nu să o punem acolo unde trebuie, o sferă mai plină sau mai goală.... aşa cum am reuşit să ne trăim viaţa... ne separăm în interiorul nostru, ne căutăm în noi înşine, ne îndrăgostim şi ne unim... pentru a ne despărţi la cea mai mica adiere.... sau ne amestecăm atât de mult cu alte sfere încât cu greu ne putem recunoaşte… şi ne adunăm în ceea ce am fost cândva... toate se leagă între ele.. te poţi atinge şi te poţi mângâia, poţi lua culoare, poţi lua dansul de la ceea ce iubeşti.... poţi fi bun.... poţi fi rău... poţi arde în flăcări... şi în lacrimi poţi să curgi... te poţi împrăştia în univers de furie şi te poţi aduna în bunătatea sufletului tău, sau al meu... sau acolo unde simţi ca eşti tu... unde nimic nu tulbură eul tău în amestec.. unde simţi libertatea plutirii libere, unde eşti alinare şi descânt, unde se vede prin tine, prin dragostea ta şi unde vezi totul aşa cum eşti văzut. Sunt furtuni în viaţă ce tulbură sfera ta, sunt lumini ce întunecă şi te cuprind în umbra lor, sunt valuri ce te poartă... ce schimbă culori, sunt clipe când simţi că pluteşti.. că zbori... tu urci şi cobori în sfera ta, trăieşti şi ai mereu lumea ta.... în ea sunt visele tale.. şi faptele bune.. şi cele mai puţin bune, culori date de lumina nopţii, de forţa întunericului, de zâmbetul iubirii... fac ca sfera să fie multicoloră...

Cunoaştem omul din priviri, putem citi bunătatea sau răutatea din sufletul lui... putem aprecia sau nu faptele sale, putem vedea urmările... vedem tot ce este şi tot ce a fost în viaţa lui... dar nu putem pătrunde în sfera lui.. nu ştim niciodată ce va urma.... nu putem prevedea... pentru că este mereu singur în sfera lui.... nici ani de zile nu pot amesteca două sfere ale vieţii... mereu fiecare va fi independentă şi va răspunde pentru culoarea ei... Crezi sau nu... chiar nu ştiu dacă contează.. dar eu cred că sfera şi viaţa nu se termină pe pământ... cred că se înalţă la cer... atunci când aici părăseşte doar un chip îmbătrânit şi rece... apoi intră în alte galaxii.. poate înăuntrul ei.. prinzând aceeaşi viaţă într-un alt timp… un alt chip.. într-o altă galaxie.... iar de pleacă prea goală de pe pământ.... în veştede culori… ea poate rătăci pierdută în spaţiu... amestecată în mulţimea de atomi.. ca o sferă fără personalitate.. fără un nume.. fără un pol.... Nu cred că merit asta.. nici tu... nici el... nici ea.. trăim o viaţă .. sau o parte din veşnica viaţă aici.. uniţi ne poate ţine numai iubirea.... iar dragostea poate creşte în noi, iar faptele noastre dau culoare vieţii.. să fim simpli oameni.. să fim plini de noi.. nu goi...

 Poate veţi spune că nu este aşa... sau poate veţi crede ca mine... privim acelaşi lucru, nu este obligatoriu să îl vedem la fel.... important este să îl vedem!!!!!!

Azi am plâns. Am revăzut un film pe care, ori de câte ori îl văd, plâng. Nu ştiu ce mă înduioşează atât de tare. Faptul că e diferit, faptul că e... alb... răutatea oamenilor, lipsa lor de omenie sau, poate, felul în care atingerea lui schimbă vieţi...
Mă face să merg cu gândul la sensul nostru pe pământul ăsta. Suntem aici pentru că...
.........
-L-ai citit pe Einstein? Nu? Ei bine, cred cã ţi-ar plăcea. Einstein credea în viaţa de apoi, deoarece energia, spunea el, nu dispare, ci se transformã continuu. Şi mai spunea cã, dacã ne-am putea folosi creierul în totalitate ...am deveni energie purã şi n-am mai avea nevoie de trupuri.
Ce-ar fi dacã ţi-aş spune cã, graţie unei întâmplări neobişnuite, absolut ieşitã din comun, tu eşti mai aproape de nivelul acela de energie decât orice fiinţă omenească?
-Eu zic: şi ce dacã?
-Şi ce dacã? Jeremy, viaţa ta de pânã acum s-a limitat la casa aceea, ai trăit doar în lumea cãrţilor. Acum eşti pe punctul de a afla cã rãul descris în cãrţi e real.
Tragedia vieţii este realã. Credeai cã nu? ... Vânătoare... crezi cã asta este latura întunecatã a omului? Sã ucidã animale de plăcere? Îmi pare rãu cã trebuie sã-ţi spun, dar n-ai vãzut nimic încă! Oamenii bâjbâie printr-o epocă întunecatã, încercând sã nu se ucidã unii pe alţii. De aceea mã doare când spui "şi ce dacã?". Nu numai tu eşti altfel, Jeremy, dar mintea ta e la un nivel la care omenirea nu va ajunge, probabil, nici într-o mie de ani. Poate vii din viitor...
Nu vreau sã te rãnesc. Jeremy, Vreau sã-ţi fiu prieten. Vreau sã discutãm. Ai avut vreodatã un prieten?
- N-am nevoie de prieteni.
- Chiar aşa? Te credeam un tip genial... Ştii cã e adevărat ce-ţi spun. N-ai dat mâna cu cineva pânã acum?
- Bunicilor mei le era teamã sã mã atingã. Se speriau de mine.
- Teamã sã te atingã? Jeremy, asta nu e drept!
...............
-"Este evident cã tehnologia de azi a luat- o înaintea omenirii".
- Albert Einstein.
- Privindu-te, îmi vine sã cred cã într-o bunã zi ..... omenirea va ajunge sã depăşească tehnologia.
...........................
Oare va ajunge?
După felul în care merg lucrurile, mă îndoiesc....
Atâta răutate, atâta făţărnicie, atâta egoism...
.............
- Să nu-mi spui, că iar vezi înăuntrul lor? Cum arată oamenii pe dinăuntru?
- Cei mai mulţi oameni se simt separaţi. Separaţi de orice.
- Şi...?
- Şi nu e aşa. Sunt parte din toţi, şi orice.
- Orice? Adică eu sunt parte dintr-un copac… parte din Zack, care latră peste gard? Sunt parte din pescarul italian, din apele unui ocean de care n-am auzit?! Un condamnat la moarte... Sunt parte şi din el?!
- Nu mă crezi...
- E greu de crezut... toate astea.
- Pentru că mintea ta nu te lasă să vezi adevărul. Bunica şi bunicul făceau la fel. Fuseserã învăţaţi să creadă că sunt rupţi de tot.
- Şi ce ar fi văzut, dacă ar fi putut? Că sunt conectaţi?
- Da. Şi cât de minunaţi sunt. Şi nu e nevoie să se ascundă sau să mintă. Poţi vorbi cu cineva fără să minţi, fără să fi sarcastic, fără să înşeli, fără să exagerezi, fără nimic din ce folosesc oamenii ca să distorsioneze adevărul.
- Eu nu ştiu pe nimeni care să vorbească aşa.
................
Poţi vorbi în zilele noastre fără să te temi? Fără să vrei să pari altcineva decât cel care eşti? Să fii tu însuţi, cel adevărat? Care sunt rezultatele? Eşti minţit... eşti înşelat... eşti batjocorit... mai ales când nu eşti ca... restul. Eşti ridiculizat, ajungi ţinta batjocurii "cocălarilor" şi "piţipoancelor". Te decizi să iei atitudine. Ca într-un şir imaginar în care te-ai afla, toţi vor face un pas înapoi, trezindu-te singur în linia întâi. Opinia publică, respectul, bunul simţ, sunt noţiuni de mult detronate de nepăsare, obrăznicie, lipsa bunei creşteri. Ce vedem când dăm drumul televizorului sau răsfoim un ziar? Crime, violuri, incesturi, probleme peste tot şi cam asta este ceea ce ne oferă societatea de azi la capitolul cultură şi educaţie. Lehamite este singurul lucru pe care-l mai pot simţi.... şi plâng până mi se usucă lacrimile când văd un film ca acesta.
Ce înseamnă a fi curajos în lumea de azi? A fi diferit într-o lume care te respinge dacă nu te identifici cu ea. A fi educat într-o lume de piţipoance şi cocălari. A avea ceva de spus acolo unde toţi tac. Uniformizare, intoleranţă, ostilitate, ipocrizie. Cuvinte de ordine a lumii în care trăim.
Am pierdut valori. Am pierdut educaţia. Am "câştigat" nonvaloarea, incompetenţa, nepriceperea şi slăbiciunea. Nu suntem în stare să facem nimic. Suntem mici şi slabi în faţa banului şi gurilor mari şi spurcate. Nu ne rămâne decât să ne ascundem sub propriul bolovan. Nu ne rămâne decât să ne plângem neputinţa înaintea celor ca noi, nu ne rămâne decât să turnăm cu pâlnia în capetele copiilor noştri valori cu care nu vor avea ce face când vor creşte. Ascundem capul în nisip imitând un animal cu gâtul lung... uitând că restul trupului va rămâne expus.
........
Şi cât de minunaţi sunt. Şi nu e nevoie să se ascundă sau să mintă. Poţi vorbi cu cineva fără să minţi, fără să fii sarcastic, fără să înşeli, fără să exagerezi, fără nimic din ce folosesc oamenii ca să distorsioneze adevărul.
- Eu nu ştiu pe nimeni care să vorbească aşa.

Mergând alături una lângă alta, cu mâinile bine înfipte în buzunare Anca se uita după pietricelele care puteau fi deranjate din odihna lor cu vârful pantofului. Diana continua să asculte şi Anca să vorbească.

- Ştii, Diana, Andrei nu m-a mai căutat o vreme. Mi-a spus că-i place grozav să stea de vorbă cu mine, că a întâlnit în mine o femeie cu care să-şi dorească să împărtăşească cele mai intime gânduri, care să-l poată înţelege şi sprijini atât de bine, dar ar fi fost bine dacă ar fi fost bărbat, pentru că  partea bărbătească din el nu se poate stăpâni să nu mă dorească, urlă şi-şi cere drepturile, dar cum nu se poate lega afectiv de mine, nu-şi poate permite să se lase antrenat într-o legătură care i-ar distrage atenţia de la altele. Aşa că ţine să păstreze distanţa. Diana, n-am întâlnit încă un om ca el. Îmi amintesc o noapte când am dansat cu amicii până la epuizare şi el şi-a propus să mergem până la capăt în dimineaţa următoare. Dar n-a făcut asta. M-a ţinut în braţe ore în şir, fără nici o altă pretenţie şi nu-mi amintesc să mă fi simţit vreodată mai bine, mai protejată, mai în siguranţă. Îmbrăţişarea lui curată, castă, a fost ceva ce nu mai experimentasem şi după tot zbuciumul din viaţa mea de până atunci, parcă era tot ce aveam nevoie. Relaţiile mele agitate, furtunoase, mă epuizaseră şi toţi mă credeau puternică, biruitoare, învingătoare, aşa încât oricine se teme să-mi ofere o îmbrăţişare. Numai el a înţeles nevoia mea neexprimată. Am stat în braţele lui cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, aşa cum, probabil, stă copilul în braţele mamei sale.

Şi pe urmă am convenit să rămânem în faza asta de prietenie, că e mai bine aşa, că el are nevoie de mintea mea, de prietenia mea şi eu la fel. Apoi a continuat să vină şi în timp ce încerca să-şi stabilească ce doreşte de la mine, s-a întors Mihai şi tocmai ţi-am povestit cum a fost! Aşteptam momentul potrivit să-i spun lui Andrei. Pentru că îl consideram cel mai bun prieten al meu şi aş fi preferat să ştie de la mine.

Mihai, îl ştii, e posesiv, mă vrea numai pentru el, numai a lui, aşa că am început să-mi împrăştii prietenii dragi de pe lângă mine, ca atunci când vine Mihai să pot fi numai cu el. o parte din ei, pe care el i-a cunoscut la mine, n-au mai revenit de când l-au văzut, pentru că ştie să fie al naibii de intimidant când vrea. Unii  s-au retras, pe unii i-am risipit eu, până a rămas doar Andrei, care a venit într-o seară hotărât să-mi spună că vrea să meargă mai departe în relaţia noastră, că vrea să încetăm cu jocurile şi să facem lucrurile mai serioase. Dar n-a apucat să spună mare lucru că a venit Mihai şi l-a făcut să se simtă îngrozitor atunci când s-a purtat ca „stăpânul domeniului”. Andrei a crezut că am vrut să-i fac o farsă urâtă, dar i-am explicat că nu fusese vorba de o farsă. Era acum prea târziu. Dacă s-ar fi întâmplat mai devreme… dar cine putea ştii?

De ce, Diana, bărbaţii devin interesaţi de o femeie doar atunci când sunt pe cale de a o pierde? De ce nu sunt ei în stare de a ne accepta şi de a ne vedea aşa cum suntem decât atunci când altcineva este interesat de noi? Orgoliul lor masculin să fie de vină? Spiritul acela de competiţie care a făcut din ei cavaleri şi soldaţi cu secole în urmă? Sau o fi doar vanitatea care nu-i lasă să cedeze ceea ce cred că le aparţine?

Şi atunci, în acea seară, Andrei a plecat şi Mihai a rămas şi mi-a spus că se gândea serios să plece din ţară. Credea că posibilităţile pe care le are aici sunt prea mici faţă de pretenţiile pe care le are de la viaţă. Ştiam că vrea să facă asta, dar nu m-am aşteptat să facă aşa ceva tocmai acum, când părea să ne fi regăsit. Dar când am auzit ce spune, m-am îngrozit. Zicea că pleacă două săptămâni din oraş la ţară şi că în acest timp se va gândi ce să facă cu mine. Când s-a întors am petrecut cel mai bun timp împreună din câte avusesem, am simţit amândoi cum ne aparţineam unul altuia şi mi-a spus că s-ar putea să fim ultima oară împreună pentru cine ştie câtă vreme, pentru că nu-mi poate cere să plec cu el. şi nici nu-mi poate cere să-l aştept. Dar eu intenţionez să-l aştept. Dar, ce să fac, Diana? E bine? Andrei a crezut în mine, are nevoie de mine şi nici eu nu vreau să-l pierd. Atunci când am vorbit să fim împreună, chiar înainte să reapară Mihai, am ştiut că eu urma să fiu doar o etapă în viaţa lui, o etapă de care are nevoie în ascensiunea lui şi atunci când va ajunge unde doreşte, eu am să mă retrag din calea lui şi am să-l las să-şi urmeze drumul fără să mă agăţ de el ca o piatră de moară.

Diana, Andrei e minunat ca prieten, dar nu e el omul meu. Omul meu e Mihai, oricâte piedici am avea în cale, dar atunci când am crezut că l-am pierdut, Andrei mi-a fost alături şi nu m-a lăsat să mă prăbuşesc, nu crezi că-i sunt datoare? Mihai ştie de Andrei, ţi-am spus că s-au cunoscut, chiar mi-a spus că se teme că Andrei mă va câştiga. M-am amuzat, cum să mă câştige? Nu sunt scoasă ca premiu la vreun concurs! Dar Mihai spunea că nu mă poate obliga să rămân singură după plecarea lui. Oare de ce, Diana, nu putem avea noi totul? Oare de ce întotdeauna trebuie să intervină ceva?

Andrei are o concepţie interesantă despre relaţii. El spune că atunci când spiritele comunică la un nivel atât de înalt, „carapacele” acelea care le poartă nu se pot întina unindu-se. Atracţiile sunt de mai multe feluri: strict între spirite şi strict între „carapace”. Cele între carapace nu durează daca la nivel spiritual lucrurile nu se leagă. Dar când principala atracţie este la nivel spiritual, „maşinile materiale” pot simţi şi ele o atracţie. Pentru că trebuie să ţinem cont şi de motoarele acestea, trebuie hrănite şi ele. Nu vreau ca Andrei să se simtă ca o rezervă! Aici e problema. Ce să fac? Mihai pleacă. Dacă voi continua să mă văd cu Andrei, cât va mai dura până să-şi dorească ceea ce eu nu-i pot oferi? Există riscul ca Andrei să se îndrăgostească de mine însă eu sunt a altcuiva acum. Se putea să iese mai rău decât aşa? Andrei nu merită jumătăţi de măsură. Nu vreau să-l fac să sufere, înţelegi? N-o să fiu tot eu cea care va fi din nou învinsă? Spune-mi tu, care ştii totul!

Privind-o pe Diana de parcă ar fi căutat răspunsul la dilemă în ochii ei, simţi fiorul frigului nopţii şi zise:

- Hai să ne întoarcem acasă, s-a lăsat frigul!

- Mda. Anca, ai şi nu ai dreptate. Părerea mea este că tu complici puţin lucrurile. Mihai este al tău. N-o să te lase în pace niciodată. Aşa o fi scris. Să suferiţi ca apoi să fiţi fericiţi. În ce-l priveşte pe Andrei, nu-ţi fă griji. Ştie că numai tu îl poţi ajuta să treacă prin perioada asta grea, ştie că viitorul tău este cu Mihai. N-are să sufere că nu te va avea. Crezi că nu-ţi va mulţumi că l-ai ajutat în devenirea lui?

- Haide…. interveni Anca…..

- Lasă, nu-mi spune că nu ai nevoie de asta. Voi acum aveţi nevoie unul de altul şi nu veţi suferi nici unul.

- Fiecare trecere a cuiva prin viaţa mea a lăsat urme adânci. Dar ştii ce? Am să iau din fiecare ce a fost bun. N-am să las bucăţi din mine să fie purtate spre nicăieri. Cine spune că fiecare relaţie rupe o bucată din noi şi ne lasă mai săraci, are dreptate. Dar eu aleg să nu fie aşa. Eu voi lua înapoi ce mi s-a furat şi am să devin din nou întreagă. Dar dacă lui o să-i fie cald şi bine o să uite drumul spinos care-l aşteaptă. Anii de şcoală pe care îi mai are, apoi facultatea…..

- N-o să-l laşi tu. O să-l ajuţi să-şi urmeze drumul. N-o să-i dai voie să abandoneze. Şi când va avea putere destulă, îşi va lua singur zborul, fără să se uite îndărăt şi tu o să fi tare mândră de asta.

- Ce simplu şi corect vezi tu lucrurile, Diana. Ce bine-mi face să stau de vorbă cu tine! Acum ştiu ce am de făcut! Nu am să mă mai lamentez de strâmbătatea lucrurilor şi a lumii. Ar trebui să învăţ şi eu să iau lucrurile aşa cum sunt şi să nu le mai complic.

- Din câte te ştiu eu, n-ai să alergi niciodată să găseşti cărări bătătorite de alţii. A dărui fără rezerve este ceva de neconceput în lumea în care trăim. A da fără să aştepţi răsplată, la fel. Nu complica lucrurile. Stai de vorbă cu Andrei şi spune-i. Şi adună-ţi puterile. Şi aşteaptă să vezi ce va face Mihai. Însă ieşi din dependenţa de el. Nu o lăsa să-ţi controleze viaţa. Mai dă o şansă iubirii voastre dar nu-ţi opri viaţa în loc. Viaţa e scurtă. N-o lăsa să treacă pe lângă tine! Nu renunţa la luptă tocmai acum, nu te opri înainte să treci linia de sosire. Toată viaţa e o luptă, noi, toţi suntem luptători, trebuie să-ţi amintesc viaţa mea? Ştii că am avut şi eu un Mihai…..  Scena asta de luptă pe care ne aflăm cere cele mai bune resurse ale noastre, dar trebuie să promitem că noi nu vom face parte dintre acei care, răpuşi de ani, privesc în urmă şi văd că nu au făcut nimic în viaţa lor ci au aşteptat mereu ca alţii să facă primul pas. E drept, mai pierdem câte o bătălie, nu contează, schimbăm tactica sau îmbunătăţim armele pentru că trebuie să câştigăm bătălia, pentru realizarea noastră ca oameni. Trebuie să ne învingem slăbiciunile, să ne autodepăşim mereu. Cam asta e, draga mea. Ce-aş putea să-ţi mai spun decât fruntea sus, ia-ţi inima în dinţi şi luptă mai departe.

Epilog:

Toate acestea se întâmplau în 1994. Mihai nu a plecat în străinătate, dar relaţia lor nu s-a îmbunătăţit, aşa că s-au despărţit. Andrei s-a ţinut de cuvânt şi a rămas bun prieten cu Anca, legătura lor a fost specială şi unică, au demonstrat că teoria conform căreia un bărbat nu poate fi prieten cu o femeie nu este adevărată. În 1995 Anca l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soţ. În 1997 s-au căsătorit. După câteva luni s-a căsătorit şi Mihai cu cea care avea să devină mama fetiţei lui. Au divorţat după 10 ani şi acum este din nou singur. În 2001, cu câteva zile înainte de a fi împlinit 30 de ani, Andrei s-a stins din viaţă în urma unei hemoragii cerebrale. A căzut încă o stea înainte să-şi fi împlinit ascensiunea.

Nu m-am scuturat încă de trecut. E a doua toamnă a sufletului meu stingher şi încă mai sângerez... chiar dacă voalat, toamna aceasta doare mai tare ca oricând... anotimpurile s-au succedat anevoios, timpul meu a stat în loc. În vis, toamna mi-a anunţat timpul reflecţiei şi al meditaţiei... şi mi-a inundat sufletul cu melancolie, reverie şi nostalgie. Ce este toamna aceasta? Este timpul culorilor, miresmelor şi nostalgiilor... anotimpul amorurilor târzii şi al regăsirilor pustii... vremea despărţirilor melancolice...


Nu te-am uitat. Nu am reuşit să îmi desprind praful de pe aripi şi să mă regăsesc. Îmi promisesem de mii de ori că am să te uit, că mă ridic şi întorc spatele trecutului, dar toamna aceasta mă pune la pământ... e timpul dialogului cu sufletul... anotimpul lacrimilor uitate în colţ de ochi şi al zâmbetului pe buza de sus... e vremea timpului nepieritor...


Toamna m-a trădat. Mi s-a dezvăluit nedreaptă. Nu mai e anotimpul nostru. Păşesc pe covorul moale al frunzelor de pe alei...mă aplec şi îmi culeg demnitatea, gândurile, te culeg pe tine imaginar şi te strâng în pumn, să nu dispari, ca o molcomă ceaţă de noiembrie; prin foşnetul toamnei te caut, ca din sentimente să ne facem roua de dimineaţă pentru gânduri curate şi frumoase... vreau să ascultăm cântul frunzelor în bătaia vântului în nopţi de nelinişti şi tăceri, chiar dacă ploaia loveşte cu pumnii în noi...


M-ai întrebat de atâtea ori ce mi-aş dori cel mai mult să fiu, dar am şi uitat ceea ce sunt... şi totuşi mereu ţi-am răspuns că nu mi-aş dori să fiu decât ceea ce sunt... adică om... femeie. Nu vreau să fiu nici floare, căci florile prea efemere sunt, dar nici bărbat, căci iubesc cum nu am crezut vreodată... Şi mereu mă întrebi „de ce”... Simplu... toate comorile ascunse şi nevăzute ale acestui univers în sufletul meu sunt... Mamă a celor trei universuri, trecut, prezent şi viitor, îţi dăruiesc sufletul şi viaţa mea...


Neliniştea din zori îmi spune că tu exişti, că nu întâmplător te visez şi strâng cearşafurile insolite în braţe şi amurgurile târzii sub gene, nu întâmplător timpul stă în loc când îţi aud vocea. Nu mai ştiu să cânt în culori... mi-ai furat clipa... nu mai pot să aud în tacere... mi-ai luat amintirea... lasă-mă să pictez în muzică... nu-mi lua iubirea... lasă-mă să fiu eu aşa cum ştiu să fiu... Lasă-mă să-ţi fiu pavăză, să-ţi fiu gând, să-ţi fiu cânt... lasă-mă să-ţi fiu eternitatea...


Cine sunt eu? Un suflet rătăcitor de femeie, în acest răsărit de toamnă...

Text de Patricia-Lidya

Sufletul meu are mâini lungi, e neîndemânatic, haotic şi colorat de toamna în nuanţe care fac ochii să se mire. Sufletul meu are blocuri gri şi oameni lipsiţi de culoare ce îl calcă în picioare necontenit, graffiti pe gânduri şi pe dorinţe, frunze arămii, ecouri de zâmbete, priviri perverse, iubiri rupte de vânt, prietenii nenumărate, pierderi irevocabile, toamnă curată, primăvară tristă. În sufletul meu trăiesc lebedele întotdeauna mirate, străzile gândurilor mele sunt mereu aglomerate, iar timpul scârţâie a jale când văd că banda lui specială e ocupată de un prezent gri.

Sufletul meu e o femeie în vârstă care se răsteşte la alte femei în vârstă să nu mai cerşească o mică speranţă. Sufletul meu scrie ca să nu uite şi uită să scrie, luminează noaptea cu ţipete la vederea câinilor vagabonzi/aurolacilor/liliecilor; sufletul meu uită să doarmă şi trăieşte apatic, în majoritatea timpului e atât de adâncit în activităţile zilnice de supravieţuire , de reacţii emoţionale şi de jocuri imaginative ale intelectului , încât nu mai are timp să se gândească la nimic din ceea ce poate fi numit " spiritual "... Sufletul meu s-a săturat de mâncăruri sănătoase şi mănâncă la fast-food, dar uneori mai ţine şi dieta Montignac. Sufletul meu trăieşte, respiră şi iubeşte, dar nici el nu mai ştie cum.

Sufletul meu e mărul Evei, e misterul poleit în stele sau poate e himera ce adapă clipa de iubire cu clipe ... ori poate-i necuprinsul atotcuprinzător...e chemarea cea virgina a viitorului...e metafora devenirii noastre... şi totuşi, sufletul meu se maturizează strâmb. Capul deţine controlul, atâta timp cât corpul moare de foame şi dârdâie de frig în zdrenţe.

Dar şi-a atins şi el limitele... E revoltat, dar nu face nimic, e ca în acea povestioară cu cei patru oameni care se numeau Toată-lumea, Cineva, Oricine şi Nimeni. Într-o bună zi trebuia făcut ceva important. Toată-lumea a fost desemnată să facă acel lucru. Toată-lumea era sigură că Cineva va face acel lucru. Oricine ar fi putut să facă acel lucru, dar Nimeni nu l-a făcut. Cineva s-a înfuriat pentru că era o treabă pentru Toată-lumea. Toată-lumea s-a gândit că Oricine ar fi putut face acel lucru, dar Nimeni nu a realizat că Toată-lumea a refuzat să-l facă. Până la urmă reieşi că Toată-lumea acuză pe Cineva pentru că Nimeni nu a făcut ceea ce Oricine putea să facă...

Sufletul meu e Ileana Cosânzeana într-o lume a zmeilor, unde Făt Frumos e doar puţin mai chipeş ca Dracul, şi nu are un cal Năzdrăvan, ci eventual bilet la acelaşi tren cu care sufletul meu va porni în viaţă... sufletul meu se îmbracă stingher, ba de la Europa, ba de la Prada, Chanel, Valentino sau Yves Saint Laurent... şi aşa nu contează, oricum toţi îl visează gol... Sufletul meu e Cenuşăreasa... ce caută cu disperare o pereche nouă de sandale galbene. Şi, până la urmă, de ce nu, sufletul meu e Albă ca Zăpada...

text de Patricia-Lidya

Înfrângere. Cuvânt cu conotaţie negativă. Oare aşa să fie?

Crezi cu putere în ceva sau cineva şi într-o zi vezi că totul a fost o minciună. Credeai că acela este adevărul, răspunsul. Într-un fel a fost, dar nu cel pe care îl aşteptai. Ce înseamnă înfrângerea? E doar o luptă sau întregul război? Este important pentru rezultatul final sau e doar o etapă? Cum să vezi perspectiva întreagă atunci când eşti blocat în cercul tău îngust? Dacă priveşti lucrurile dintr-o parte, poate părea totul pierdut. Dacă le priveşti din celălalt unghi, poate părea o provocare pentru o nouă încercare. Cum răspunzi?

Cum te ridici deasupra circumstanţelor ca să vezi întregul? Eşti situat deasupra sau dedesuptul liniei orizontului? Cum aduni putere să mergi mai departe când totul pare pierdut? Când totul are gustul fierii? Când toate apele par tulburi şi oglinzile murdare? Avem în noi înşine resurse de a ţine piept valurilor care vin împotriva noastră? Unde să fugim pentru o gură de are curat?

Resemnare. Alt cuvânt cu conotaţie negativă. Aşa să fie, oare?

Bag capul în nisip şi uit că s-a întâmplat ceva? Cum şterg cu buretele ce nu-mi convine că s-a petrecut? Cum şlefuiesc acele „pietre de aducere aminte” care îmi rănesc tălpile? Calc pe ele cu riscul de a-mi sângera picioarele ca să ştiu exact cu ce am avut de a face sau calc peste ele dar când voi mai trece pe acelaşi drum nu voi ştii să mă feresc de acele colţuri ascuţite? Se spune că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce. Atunci înseamnă că m-a făcut rezistentă! Se mai spune că vom trece mereu pe aceleaşi drumuri până ne vom învăţa lecţiile. Aşa să fie?

Perseverenţă. Ăsta nu mai are conotaţie negativă. Sau are? Cine mai ştie? Ce înseamnă perseverenţă? Încăpăţânarea de a lupta contra curentului? Încăpăţânarea de a duce ceva la bun sfârşit, chiar de e bun sau mai puţin bun? Cred că cel mai dificil lucru este să alegi între un lucru bun şi unul şi mai bun. Este simplu, mai totdeauna, să alegi între bine şi rău. Dacă ai principii şi valori. Dar cum în lumea asta totul este relativ, de unde mai ştim ce e bine şi ce nu? Şi atunci, încotro? Ce rost are să insist, să lupt, să perseverez? Îmi va ridica cineva statuie?! Este nevoie să mă mobilizez mereu ca să merg îninte fără o motivaţie reală doar ca să fac şi eu parte din „paradă”, sau e mai înţelept să stau în banca mea, până apare o situaţie care mă motivează, care mă reprezintă, care răspunde nevoilor mele şi până atunci să înţeleg ce vreau, ce pot, ce am nevoie...

Gânduri de convalescenţă! Când eşti luat şi trecut prin foc, apoi prin furtună, apoi din nou prin foc, nu mai poţi avea pretenţia să gândeşti limpede...

Text scris de Elena