Piczo

Alice Nastase este absolventa a Facultatii de Litere a Universitatii Bucuresti si a Facultatii de Psihosociologie a Institutului National de Informatii si are experienta de peste un deceniu in presa romaneasca. Pregatirea sa polivalenta de filolog si psiholog, dar si capacitatea jurnalistica de a construi textul in mod alert, succint, captivant se reflecta perfect intr-un roman splendid, emotionant, valoros, a carui lectura este memorabila.

“Noi suntem zeite - Carte Postala” de Alice Nastase este un roman de dragoste care reflecta conditia chinuita a femeii cautatoare de iubire in lumea in care traim. Frumusetea romanului vine din stilul emotionant si foarte onest de a scrie despre dragoste al lui Alice Nastase - stil consacrat in editorialele din revista Tango- , din puterea de a observa si de a lua in discutie aspecte pe care, in general, femeile le intalnesc in existenta lor, dar, din pudoare, nu discuta despre ele: dorinta barbatilor de a tine ei sub control evolutia relatiei, apucatura masculina de a colectiona istorii de amor, fara sa-si asume responsabilitati in iubire, obiceiul tot mai frecvent intalnit al barbatilor de a trai in concubinaj cu cineva, dar de a declara ca sunt liberi, necasatoriti, si de a se lansa si in alte relatii paralele.

Juxtapunerea stilului romantic, trist, al scrisorilor de iubire, si cel plin de umor sau observatii crude din scrisorile pentru Simona creeaza o lectura alerta, o constructie literara irezistibila. Scrisorile nu primesc niciodata raspuns, dar din continutul lor reiese perfect felul in care a evoluat istoria respectiva si, de asemenea, transpar toate problemele traite de femeia-martor, Simona, care, desi vietuieste intr-o alta lume, intampina aceleasi greutati legate de intalnirea marii iubiri si de lupta cu joburile care, de multe ori, te mutileaza. In afara subiectelor legate de cautarea iubirii si de dificultatea de a o gasi intr-o lume mercantila, grabita, care a inaltat tradarea la nivel de traditie, romanul face o descriere fascinanta a lumii presei romanesti, in care patronatul inventat dupa Revolutie nu are o cultura a respectului fata de jurnalistul angajat, oricat de talentata sau valoros ar fi acesta. Cartea reflecta istoria primilor ani ai crearii a doua dintre cele mai importante publicatii pentru femei aflate pe piata romaneasca si povestea cruda a neintelegerilor aparute intre jurnalistii creatori ai conceptelor respective si patronii care, in momentul in care proiectul este pus pe roate, sunt gata sa se descotoroseasca de cei care au facut totul posibil.

“Azi noapte Alex m-a intrebat daca as vrea sa fac un copil si cu el. I-am raspuns ca da, da, cu toata fericirea din lume. Mi-a precizat apoi ca isi asuma responsabilitatea pentru intreaga mea viata, ca stie ca 1 inseamna 3 cand e vorba de mine si de copii. Am adormit fericita, iubindu-l, hotarata sa schimb totul... Dar azi n-a venit in genunchi, asa cum promitea. N-a venit deloc. Ba, mai mult, nici nu mi-a raspuns la telefon. Si eu incep sa sufar. Dar m-am jurat ca sunt rabdatoare, ca nu fac scandal, ca nu incep cu reprosurile, asa cum mi-as dori. Imi vine sa-l intreb daca s-a razgandit, daca nu cumva bause prea mult, chestii dintr-astea, dar n-o fac... I-am scris ca-l iubesc, ca am incredere in dragostea noastra. Ca visez la Balcic si la bratele lui”.

Recomand aceasta carte oricarei femei moderne, care vrea sa isi gaseasca imaginea si sa se reconverteasca... Este o carte ce trebuie citita de oricine doreste sa simta si sa aiba o reala confruntare cu viata cotidiana...

text de Patricia-Lidya

La inceputul lunii am imprumutat volumul „Raul”, de Jan Guillou. Demult auzisem de aceasta carte si, pentru ca am avut ocazia, am zis sa profit... si regret ca am profitat... este poate cartea care m-a enervat cel mai tare... m-a enervate poate pentru ca violenta ma scarbeste, mi se pare un act lipsit de demnitate din partea celui care o foloseste. Mi-am amintit de Chuck Pahniuk când am citit această veritabilă istorie a răului, a violenţei atât psihice, cât şi fizice.

Erik este un tânăr suedez al anilor ‘50 care se confruntă mai întâi cu violenţa fizică exercitată de tatăl său şi continuă în şcoală cu violenţele elevilor mai mari sau a celor cu funcţii. Este un proces de învăţare şi de înţelegere a propriului eu prin care Erik trebuie să treacă şi pe care nu-l poate parcurge decât prin împlinirea rituală a tuturor proceselor.

“Cel mai rău era cu cravaşa. Era ca şi cum îţi sfredelea plămânii de la prima plesnitură. Te sufocai o dată cu primele picături de sânge. Suferinţa era mai întâi ca o găurică de unde ieşea un fel de fâsâială aproape surdă.”

Exmatriculat de la şcoala din oraşul său, se mută cu ajutorul mamei (şi asta e singurul gest pe care aceasta îl face pentru el) la o şcoală particulară unde găseşte un adevărat sistem de pedepse şi sancţiuni pus la cale de elevii mai mari. Încearcă să le ţină piept tuturor, dar fără a le da posibilitatea exmatriculării. Ca să-şi atingă scopul îşi calculează fiecare pas prevăzând, în avans, reacţia tuturor. Tot procesul acesta este foarte interesant de observat- modul în care-şi calculează loviturile, modul în care îşi alege fiecare cuvânt dupa intenţia de a isca sau nu o bătaie, modul în care îşi urmăreşte diferite ţinte ale bătăii: învineţirea unui ochi=scăderea prestigiului, ruperea unui braţ, scoaterea unui dinte, etc.
Un roman foarte violent care nu se poate încheia decât cu violenţă: cu răspunsul pe care Erik, întors de la şcoală, îl dă batailor repetate şi nejustificate ale “bătrânului”.

Ca si scriere, ca si profunzime a subiectului, cartea m-a fascinat, mi-a cutremurat toti rarunchii, m-a descompus in fine idei si dureri... si tocmai pentru ca este o carte incomoda, care nu accepta rezolvari de budoar: pune intrebari vechi, dar da raspunsuri surprinzatoare. Si, nu in ultimul rand, controversate. Controversata este si cartea, deoarece critica literara spune ca ar fi oarecum autobiografica.

Despre autor nu pot spune prea multe. Jan Oscar Sverre Lucien Henri Guillou, jurnalist, romancier si dramaturg suedez, s-a nascut in 1944 la Sodertalje, oras aflat la sud de Stockholm. Mama era dintr-o familie instarita, iar tatal - fiul unui diplomat francez. Dupa studii de drept intrerupte, Guillou a intrat in jurnalistica. Prima victorie personala in acest domeniu a fost lansarea unui reportaj despre internatul Solbacka si scandalosul sistem de sanctiuni ce se practica acolo in numele "educatiei camaraderesti". La scurt timp, internatul a fost desfiintat. Dupa ce a dezvaluit activitatea unei organizatii de spionaj ilegale (I, Guillou a fost condamnat la zece luni de inchisoare pentru "spionaj" impreuna cu doi colegi (1973-1974). Ca romancier, Guillou a debutat in 1971 cu Om kriget kommer (Daca vine razboiul). Romanul autobiografic Ondskan (Raul), publicat in 1981, a avut un succes crescand. Cartea a fost citita de peste doua milioane de suedezi, a fost adaptata pentru scena si ecranizata in 2004, primind chiar o nominalizare pentru Premiul Oscar la categoria "cel mai bun film strain". Pe la mijlocul anilor '70, Guillou si-a inceput seria de romane politiste al caror erou, contele C.G. Hamilton, alias agentul Coq Rouge, a ajuns sa se bucure de o faima internationala, intre 1998 si 2000, Guillou a publicat o trilogie despre Cruciade: Vagen till Jerusalem (Drumul spreIerusalim), Tempelriddaren (Cavalerul Ordinului Templului) si Riket vid vagens slut (Regatul la capat de drum). Aceasta "saga istorica" a continuat cu Arvet efter Arn (Mostenirea lasata de Arn) (2001), o parte independenta a trilogiei. In 2004 a aparut Tjuvarnas merknad (Piata hotilor), pe tema delincventei economice din Suedia.

Articol de Patricia-Lidya

Citind de curand blogul unui prieten virtual legat de carti ce trebuie neaparat citite, m-am decis sa va sesizez o carte care pe mine m-a marcat profund la prima citire: Plansul lui Nietzsche, de Irvin D. Yalom.

"Plansul lui Nietzsche" e cartea despre care pot spune ca m-a marcat cel mai mult dintre toate in urma cu un an, cand am citit-o prima oara, poate pentru ca, printr-un simplu concurs de imprejurari, venea intr-un moment special, de intensa cautare de sine, analiza, ruminatii si turmente post-adolescentine. E una dintre putinele carti pe care am simtit nevoia sa le insemnez cu mici comentarii, cu semne de exclamare, cu DA! sau NU! emfatice.

Nu am stiut ca Irvin D. Yalom este un psihiatru reputat decat dupa ce am citit romanul si marile dileme cu privire la metodele psihiatrice descrise in carte mi-au fost imediat rezolvate. Le-am privit din acel moment mai mult decat istorisiri aflate la granita dintre realitate si inventie, le-am vazut ca intrebari care ar fi trebuit sa mi le pun si eu de-a lungul timpului, insa din naivitate, copilarie sau ignoranta nu am facut-o.

Acum cateva luni am incercat sa o recitesc si am fost profund dezamagita de carte, reclasand-o ca fiind un subiect bun folosit cu stangacie. Insa faptul ca autorul este psihiatru explică multe din deraparile stilului, explica si fascinatia pentru unele portrete impunatoare din istoria psihologiei (psihanalizei, în particular), de asemenea, explica tendinta de analiza asupra personajelor, incadrarea lor intr-o categorie reperabila, intr-o tipologie. Pentru acest roman, Yalom a studiat cateva posibilitati incitante, aceea ca Nietzsche, Freud şi Breuer sa fi fost la un moment dat in acelasi context si ca filosoful sa il “vindece” pe Breuer de obsesia pentru Anna O., in timp ce el insusi e vindecat de migrena si depresie.

In aceasta carte Yalom aplica teoria probabilitatilor pe un teren vag, unde personajele pe care le stim deja din alte carti primesc o noua identitate. Remarcabile la acest roman sunt coerenta si constanta in ce priveste identitatea personajelor, data de istoria lor personala, aşa cum o vede autorul şi aşa cum ne ajută propriile pre-judecăţi să o imaginăm, de lipsa de surprize in privinta personalitatii construite, de deznodamantul asteptat.

Am apreciat faptul ca in interiorul istoriei pe care o creează autorul nu există ezitari, neconcordante sau stridente. Evenimentele se succed intr-un fel care tine cititorul tensionat, discutiile fac trimiteri atat la geneza psihanalizei, cat si la scrierile lui Nietzsche, iar portretul acestuia este convingator. Tocmai aceste incursiuni m-au facut sa citesc "Aforisme"-le lui Nietzsche (genul insemnarilor nedestinate publicului) si sa ma documentez mai mult asupra psihiatriei si psihanalizei.

Aceste note critice va rog sa nu va indeparteze de carte. Recomand cartea celor care vor sa se apropie de filosofia lui Nietzsche sau care sunt vag atrasi de psihanaliza si vor sa gaseasca un punct de inceput. De asemenea, cred ca poate fi citita ca lectura intermediară pentru carţi solicitante sau pretentioase estetic.

La vremea respectiva, un alt prieten virtual, care recitea cartea dupa aproape 10 ani de la prima incursiune intre copertile sale, imi scria: "Vad ca am subliniat un citata din Nietzsche, celebru de altfel: <<Senzualitatea este o catea care ne musca de calcaie! Si cat de frumos stie cateaua asta sa cerseasca o bucata de spirit cand i se refuza o bucata de carne!>> - pas mal, hein? iar pe margine notez savant: <<sublimare>>. Si mai sus, reluarea ideilor lui Nietzsche despre sexualitate, in care el asimileaza relatiile sexuale unor relatii de putere, ceea ce nu e prea departe de adevar, pana la urma. Apoi sintagma <<tanarul infinitei promisiuni>> a lui Breuer cu care ma identificasem la vremea aceea! Apoi viziunea voluntarista a lui Nietzsche in fraza: <<A nu-ti lua viata in propriile maini inseamna a permite ca existena ta sa fie un accident.>> Imi placeau dialogurile astea interminabile dintre cei doi, in care pacientul - Nietzsche, care suferea de migrene cumplite - ajunge terapeut.

Apoi o remarca a lui Nietzsche asupra tragediei personale: <<O perspectiva cosmica atenueaza intotdeauna tragedia. Daca urcam suficient de sus, vom atinge o inaltime de la care tragedia inceteaza sa mai para tragica.>> Sau, mai departe: <<de cate ori abandonam ratiunea si folosim facultati inferioare pentru a influenta oamenii sfarsim prin a crea un om inferior, mai putin valoros.>> - avea dreptate, doar ca acum nu mai avem curajul sa gandim in termeni de superioritate, de teama de a nu fi acuzati de fascism, ca am fi judgemental, acum mediocritatea ni se impune ca norma, judecatile de valoare sunt repudiate ca pe expresii ale vreunei forme de discriminare ilicita.

O insiruire de sentinte culese de prin aforismele lui Nietzsche si apoi cusute cu ata alba intr-un dialog fortat, pretext pentru o pedagogie facila, dar care pe mine m-a prins atunci si, pe alocuri, inca ma mai (a)prinde. Spre exemplu, iata fraza asta scurta : «A trai sigur este periculos» - nimic mai adevarat! apoi o alta remarca a lui Nietzsche, poate una dintre cele mai puternice : «ii urasc pe ceilalti, care ma jefuiesc de solitudinea mea fara sa imi ofere cu adevarat companie» - da! si eu ii urasc pe cei care nu vor decat sa imi impuna, prin prezenta lor, propria lor singurate singuratatii mele. In sfarsit, reiau o ultima subliniere : «Ofera-i unui prieten in suferinta un loc de odihna, dar ai grija sa fie o lavita sau un pat tare de campanie.» Mi-a placut atunci acest Niezsche imbucatatit si vulgarizat.

Acum ma gandesc ca e timpul sa imi caut alte carti de capatai.

Text scris de Patricia_Lidya