Piczo

În ziua de azi copiii se maturizează foarte rapid. De mici sunt abandonaţi în faţa calculatorului sau a televizorului şi „gaşca" le ţine loc de părinţi. Să ne întoarcem puţin în timp în vremea când dragostea nu însemna sex şi cea mai mare bucurie era să te joci în faţa blocului (nu să stai pe mess).

Aveam 6 ani şi consideram că lumea îmi aparţine În acea primăvară am descoperit ce înseamnă să iubeşti. Visam la vecina mea de bloc, Ioana, o fetiţa drăgălaşă de 5 ani, care era mereu veselă şi jucăuşă. Îi cerusem „prietenia" şi în fiecare zi îi ofeream un cadou (o bomboană, un avion de hârtie, gumă parţial mestecată, jumătate de măr) dar vroiam să fac ceva mai spectaculos. Rivalul meu, Ionuţ, îi arătase bicicleta cea nouă a sa şi îmi era ruşine să mai ies cu trotineta. După o zi întreagă de frământări, neştiind dacă să o invit la îngheţată sau în parc cu Bubu (bunicul), am decis sa mă uit la televizor.

Pe atunci nu erau prea multe desene animate, aşa că am ales sa mă uit la Cavalerii mesei rotunde.

- Eu sunt cel mai curajos cavaler! Sir Andrei o va salva pe lady Ioana!

Între timp săream pe pat (de aceea mama simţea arcurile) şi credeam ca mă lupt cu ticălosul de Ionuţ. M-am oprit când inamicul a fost învins sau mai bine zis, când am spart vaza.

Deodată îmi pică fisa. Rapid „împrumut" inelul mamei şi îl pun într-o cutie de gumă. Fug pe scări pană la etajul 1 şi sun la uşă!

- Salut Andrei. Ce mai faci? mă întreabă părinţii Ioanei.

- Am venit sa mă căsătoresc cu Ioana! zic eu foarte serios.

Părinţii schimbă priviri şi râd cu poftă. Tatăl mă tachinează:

- Iţi trebuie un inel pentru aşa ceva. Dacă nu ai unul nu o las pe Ioana să se mărite cu tine!

Îmi scot cutia de gumă şi le prezint inelul. Tatăl râde cu poftă, dar mama şocată, scapă farfuria pe care o ţinea în mână.

În final după o discuţie lungă la telefon între „socrii”, părinţii fetei îşi dau seama că o fac doar în joacă. Sunt nevoit sa înapoiez inelul dar improvizez unul nou colorând o piuliţă.

În acea zi copiii s-au adunat în curtea blocului şi fiecare a participat la nuntă. Domnişoarele de onoare au strâns flori şi aruncau cu petale peste noi, un băiat mai mare a fost preotul iar restul ajutau la prepararea unei specialităţi culinare: pietre învelite în frunze, condimentate cu puţin nisip.

Totul era perfect: păsările cântau, eu mă căsătoream şi nimeni nu îl băga în seama pe Ionuţ.

A încercat să îşi folosească ultimul as din mânecă şi să o impresioneze pe Ioana ţinând ghidonul cu o mână dar a căzut şi a început să plângă. De la etaj, mama lui l-a certat şi l-a chemat în casă.

Sfatul meu este să vă încurajaţi copilul să fie cât mai creativ. Urmăriţi-l din umbră, dar lăsaţi-l să ia decizii singur. Astfel, când va fi mare, va avea încredere în sine şi va judeca ce este cel mai bine pentru el, fără să urmeze spiritul de turmă.

Text scris de Andrei

O femeie bãtrână din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãţ şi le cãra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă.
La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate.
Timp de doi ani, asta se întâmplă zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa şi se simţea atât de rãu că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!
După 2 ani de aşa zisã nereuşită, după cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor: “Mã simt atât de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!”
Bãtrâna a zâmbit: “Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însã pe cealaltă nu? Asta pentru că am ştiut defectul tãu şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa.”
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însă "crăpăturile" şi defectele ne fac viaţa împreună atât de interesantã şi ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luăm fiecare persoană aşa cum este şi să căutăm ce este bun în ea.

DECI, pentru prietenii mei: vă urez să aveţi o zi bună şi nu uitaţi să mirosiţi florile de pe partea voastră a drumului!

Morala: Crãpãtura vasului nu înseamnã sfârsitul, ci o posibilitate de a face ceva diferit! Numãrati-vã binecuvântãrile…!!