Dintre multele cuvinte,
ce din minte izvorăsc,
nu știu, acum, care minte,
care spune, ce gândesc.
Multe vorbe sunt nespuse,
fac tăcerea și mai grea,
gânduri încă nepătrunse,
ascunse-n inima mea.
Să spui lucrului pe nume,
nu e greu, dar nici ușor...
când atâtea sunt pe lume,
iar tu, mic, neștiutor.
Dară ce-ar fi bunăoară,
ca să spun tot ce gândesc,
adevăr, chiar de-i ocară,
toți vor spune că bârfesc.
Uite-așa, ascundem gândul,
păstrăm bune maniere,
oprim la buze cuvântul,
și ne încărcăm cu fiere.
Și ne spunem, încă-i bine,
nu-i frumos să ne bârfim,
nimica nu ne convine,
dar tăcem, apoi plătim.
Text scris de Simion Irofei
http://ro.netlog.com/SENEA_EU/
Trei frunze ruginite străjuiesc fereastra
Din teiul ce stă să îmi bată-n geam
Atâta văd afară, din colţul în care mi-am
Făcut culcuş durerii şi pentru iarna asta …
Ce fac? Îmi rabd durerea, mai lăcrimez, mă mai agăţ
De-o rază, ori de-o umbră, când îmi privesc fereastra
Ori de vreo frunză murindă, ca-n dimineţa asta,
Şi apoi privesc în mine, privesc şi învăţ.
Ştefan Grosu
Gândesc să colind lumea
cu mâini de adolescent somnambul
ce vrea sa dărâme grotescul tranzitoriu.
Moţii din Abrud au lacăte la librării
Bucureştenii au librării în drum spre falimemt.
Codrul cel verde şi marea de azur
sunt bântuite de manelişti miliardari.
Sunt doar un personaj de curte veche,
iar cuţitul ratării îmi sfâşie carnea.
Cugetul mi-e străbătut de visul evadării:
Neatins de morbul civilizator
e ascuns în junglă tribul amazonic
Adriana Macsut
http://ro.netlog.com/adymacsut
Cu faţa spre cer şi ochii pustii
Mai caut o lacrimă. Sânt seci!
Doar norii de toamna târzii
Să-mi plângă faţa cu stropii lor reci.
Plângeţi cu mine, ploi de toamnă
Căci nu mai am vise şi totul mă doare.
Căutând în zadar frumoasa mea doamnă,
Călcat-am pe suflet şi rupt-am o floare.
În urma ta eu am rămas plângând
Şi adunam în pumn petale zdrobite,
Îmi blestemam privirea în gând
Căci ea-i vinovată, fugind din orbite.
Acum s-a întors, dar ochii sânt goi
Şi chipu-ţi s-a şters ca pânza spălată
Bătută de vânt şi-udată de ploi
Fără culori.Ici colo, de lacrimi pătată.
Aş plânge şi acum,dar doar pentru tine
Căci norii cei reci chipul ţi-l poartă
Şi stropii sînt lacrimi şi vântul suspine
Ce-ţi iasă din piept, blestemul de soartă.
Aflat-ai şi tu, dar mult prea târziu
Că vorbe ce-ai spus aveau să mă doară
Căci erau reci ca apa din râu
Şi grele ca piatra de moară.
Acum e-n zadar să batem la porţi
Căci inima chei nu mai are
Ochii au secat şi parcă sânt morţi
Şi-n vise doar acum te văd, frumoasă arătare.
Text de Dance I. http://ro.netlog.com/neludance/
Prin venele mele curge
imaginea ta în reflexie,
descătuşată şi tăcută
ca o umbră a sufletului meu.
Mi te scurgi libertin
şi cu pumnii
îmi loveşti pereţii capilarelor,
de nu îmi mai aud nici gândurile
de
atâta zarvă...
Ah, opreşte-ţi mersul foşnind
şi flămând muşcă din
carnea buzelor mele,
prevestindu-mi reîntregirea...
Voineasa,
01.08.2008 Patricia-Lidya
Iubirea noastră
e o singurătate în doi
consumată de la distanţă
în nopţi târzii,
o ştii prea bine...
Ne-am sacrificat simţurile
şi am curs unul pe lângă celălalt,
ca două lacrimi în deşert,
plânse artistic dintr-un trup de fată
născocit doar ca să te iubească.
Iubirea noastră e o frunză purtată de vânt
spre cele mai înalte culmi de munte,
o ştiu demult...
Nu mai văd pădurea de copaci
şi mă frământ, şi tac,
căci niciodată se sprijină pe umerii mei
atât de firavi
ca un soare în ploaie.
Ne-am lăsat trăiţi de vise şi visuri
şi doar aşa am atins
începuturile sfârşitului
iubirii noastre.
Patricia-Lidia, Zimnicea, 25.07.2008
Ploaia ne-a
împletit neliniştile
şi crengi am ridicat spre cer,
ca într-o rugăciune mută...
Clipa ne-a învins mişeleşte
într-o picătură de suflet
şi timpul ni l-a legat la mâini,
ca pe o brăţară de singurătate.
Ţi-am tăcut tăcerea,
atât de pustie şi de pasivă,
precum o forfotă continuă spre realitate.
Mi-ai luminat lumina,
atât de aburindă şi de sălbatică,
precum un tremur învechit de anii de zbor.
Eu nu privesc, eu văd...
Eu nu plâng, eu mă răscol...
De aceea
eu fug în poveşti să mă lupt cu Meka din mine...
Mereu eram în contratimp,
de la a la z e o lume întreagă
la picioarele noastre,
la fereastra atingerii tale plâng
în fiecare zi de duminică...
Mi-am pierdut echilibrul înăuntrul meu,
ca şi cum povestea aceasta dintre noi
ar fi început cu puncte de suspensie
şi s-ar fi terminat odată cu feminismul meu.
Ploaia ne-a împletit neliniştile
şi ni le-a prins la glezne.
Imposibil să mai facem ceva
împotriva-i.
Patricia-Lidia, Zimnicea, 26.07.2008
Şeherezada ne-a
ascuns povestea în sân
şi a adormit subţiind firul întâmplărilor,
ca şi cum timpul nostru s-ar fi terminat
înainte de vreme,
precum un soare în răsărit
când ultima stea încă nu a apus...
„Eşti chiar tu, sunt chiar eu”,
aşa ar fi început povestea,
dar m-am oprit.
E în zadar...
Tăcută, ţi-am făcut loc
lângă trecutul meu.
Mi-am adunat toate gândurile în mănunchi
şi i le-am dat Şeherezadei să le depene,
în fiecare noapte câte una,
fiecare dintre noi, cu cerul lui personal,
şi ea a făcut o poveste
cu final fericit,
chiar dacă eu am rămas aceeaşi,
o frunză în cădere
la început de toamnă,
prevestindu-ţi nemurirea.
Patricia-Lidia, Voineasa, 31.07.2008
Ceasul cel din urmă
Pe trepte
între Cer şi pământ
stau îngeri
cu aripile întinse
între Cruce şi-o
rază.
Din poala
muntelui
până-n abisul
albastru
voi cuprinde
în ochiul inimii
Înălţarea
la…ceasul cel
din urmă.
Poezie de Liliana Mihordea-Corbu
Înapoi la pagina de pornire
