Piczo

Vară. Soare canicular. Curtea bunicilor. Noi, cocoţate pe o grămadă de lemne, ne luăm micul dejun: legume proaspăt culese din grădină lângă nelipsita felie de pâine cu untură.

Mâncăm în linişte, privind în jur la găinile care ciugulesc cuminţi boabele abia aruncate de bunica. Încă îşi mai ţine poalele şorţului cu o mână iar cu cealaltă aruncă boabe găinilor. Ele aleargă bucuroase, ciripind fericite şi dau roată în jurul ei să apuce cât mai multe boabe. Câinele stă tolănit la umbra căsuţei lui, legat în lanţ, ca să nu sară la găini. Se aude grohăitul de satisfacţie al porcilor abia hrăniţi iar de undeva, de departe un cocoş îşi anunţă existenţa şi câinii de prin curţi îşi mai dau câte un mesaj unul altuia că a mai trecut cineva pe uliţă. În târnaţ, bunicul se bărbiereşte. Îi urmărim atente ritualul obişnuit: îşi cară oglinda şi-o agaţă în cui, la lumină, la înălţimea potrivită, îşi aduce ligheanul cu apa încălzită, săpunul, pămătuful şi briciul pe care nu uită să-l treacă de câteva ori, cu mişcări leneşe şi atente, peste cureaua de ascuţit. Apoi îşi umple barba aspră de spumă albă, ca frişca bătută din smântâna proaspătă a bunicii şi o freacă bine de obraz ca să-l înmoaie. Ia apoi briciul şi-l trece tacticos şi lin peste obraz, lăsând în urmă brazde de piele curată. Terminând, îşi spală pămătuful trecându-l prin apa din lighean şi scuturându-l bine. Când dă să-şi clătească obrazul, se dezlănţuie în curte iadul. Cotcodăcit de găini înspăimântate, mâţa miorlăind şi câinele lătrând de zor ne lasă cu îmbucătura neînghiţită şi gura căscată. Ce s-a întâmplat? Pisica şi-a permis să treacă prin faţa câinelui care stătea paşnic, tolănit la umbra căsuţei lui. Bunicul râde de uimirea noastră, îşi şterge obrazul şi ne spune: „Haideţi, dragele bunicului, să vă spun de ce nu se înţeleg câinele cu pisica. Voi ştiţi de unde a început cearta dintre ei?” Bineînţeles că nu ştiam. Aşa că s-a aşezat pe un butuc din curte, ne-a luat lângă el şi a început să ne povestească.

„La începutul timpului, toate animalele locuiau în casa omului. Câinele şi pisica erau prieteni. Dar omului i s-au născut copii şi s-a înţeles cu nevasta lui să mai scoată afară din animale. Însă, nu se puteau pune de acord pe care să îl dea afară. Nevasta susţinea că pisica e bună în casa omului pentru că e curată şi prinde şoareci, iar bărbatul spunea că prietenul lui de vânătoare şi paznicul locuinţei, câinele, nu ar fi trebuit scos afară şi expus intemperiilor, pentru că era un animal credincios. Aşa că şi-au propus un test: vor duce cele două animale departe de casă şi le vor lăsa acolo, dincolo de râu. Cel care se va întoarce primul acasă, va rămâne înăuntru iar celuilalt i se va găsi un loc în curte. Zis şi făcut: au luat animalele şi le-au trecut râul şi lăsându-le acolo, s-au întors acasă să aştepte. Pisica ştiindu-se slabă înotătoare, s-a … pisicit pe lângă câine zicându-i: până acum am fost prieteni, de ce să ne stricăm prietenia…. rrrrrrr…. Hai să ne întoarcem împreună acasă…. rrrrrrr…. Uite, eu nu ştiu să înot, aşa că tu mă vei purta pe spatele tău până pe celălalt mal şi de acolo vom merge împreună acasă…. rrrrrr…. Ce zici? Ce să zică, bietul câine? Că e de acord…. Poate de atunci a apărut expresia „a pus botul” când te referi la cineva care este naiv! Aşa că bietul nostru câine a luat pisica în spate, a dus-o pe celălalt mal şi când au ajuns acolo, şmechera a ţâşnit pe mal şi a rupt-o la fugă, odihnită şi uscată, ajungând, evident, înaintea bietului câine în curte. Până s-a scuturat de apă, până şi-a întins picioarele, până şi-a tras sufletul după înotul obositor, pisica ajunsese deja si se freca linguşitoare de picioarele stăpânei, ştiind că-şi atinsese scopul: acela de a dormi în continuare cu stăpânii în casă. Iar bietul câine stă şi azi afară, legat în lanţ, păzind curtea şi pe noi, iar ori de câte ori are ocazia şi prinde pisica o fugăreşte ca s-o smotocească pentru că l-a minţit şi l-a înşelat ca o perfidă ce e. Aşa că, dragele moşului, nu mai fiţi supărate pe câine când fugăreşte pisica prin curte, pentru că acum ştiţi de ce o face!”

Acestea fiind zise, bunicul se ridică şi se apucă să-şi strângă lucrurile din târnaţ, îşi goli ligheanul şi-l spălă, îşi duse oglinda la loc în casă cu un aer satisfăcut şi zâmbind în barbă, privind la noi cu coada ochiului. Noi, uimite de cele auzite aveam o expresie de mirare neprefăcută, pe jumătate amuzate şi uimite de isteţimea pisicii, iar pe jumătate înduioşate de povestea „tristă” a bietului câine naiv. Ce e sigur, e că de atunci nu am mai privit niciodată cu aceiaşi ochi nici pisica, nici câinele. Iar pe bunicul ni-l amintim mereu ca pe bărbatul falnic şi drept ca bradul pe care-l aducea iarna din pădure, puternic şi spătos şi cu aerul acela uşor amuzat, zâmbind în sinea lui de naivitatea noastră.

Log in şi sunt aici! În lumea pestriţă a internetului. Ce caut eu aici? Informaţii? Relaţii? Ce-mi oferă internetul şi ce vreau eu de la el? Am început din necesitate. Acum doi ani nu mi-aş fi imaginat ce voi găsi aici. Toată lumea are calculator, toată lumea are internet, vreau şi eu să fiu în rând cu lumea! Scriu logger intenţionat pentru că încă nu sunt sigură cum funcţionează treaba cu blogul. Ce e blogul? Locul în care îmi înfig unghiile în piept şi las să curgă de acolo emoţii, simţiri, gânduri, direct pe pagini publice, sau locul în care pot fi cu uşurinţă orice altceva decât sunt în realitate? Cine mă poate verifica? Imaginaţia mea, alimentată de ceea ce văd pe aici mă poate convinge să fiu orice doresc. Îi dau curs? Sau încerc să rămân eu însămi? Cât pot publica şi cât  nu? Ce pot publica şi ce nu? Cât din mine las pe aici şi cu ce risc? Îmi amintesc începutul meu pe netlog. Îmi fac pagina, pun o poza şi intru să verific. Mă sperii. Cineva face o remarcă deplasată. Dau bir cu fugiţii şi neştiind cum să ştreg pagina, o las acolo. După două luni aud din nou de netlog. Curioasă, revin. Îmi fac prieteni. Începe să-mi placă. Încep ziua în faţa monitorului, trimiţând şi citind mesaje. O activitate plăcută care mă convinge că exist şi contez. Aveam nevoie de asta? Nu. Aveam relaţii în carne şi oase pe care acum le neglijez. Şi atunci de ce continui? Dă dependenţă? Cu siguranţă. Mă trezesc şi privesc spre modem. Are doar luminiţa de veghe aprinsă. Vai de mine, cum îmi verific azi contul? Aproape intru în panică. Sun la reţea să remedieze defecţiunea şi îmi caut motivaţia: doar plătesc abonament, nu? Asta să fie? Sau gândul că nu suport să stau departe de prietenii mei o zi?! Am gânduri adunate pe hârtie de ani întregi. Le trec pe foi virtuale. Ce să fac cu ele? Caut un loc unde să le public. Dau de o cafenea. Mi se pare un loc potrivit! Mă înşel rău. Sunt făcută albie de porci. Oamenii nu îmi înţeleg sentimentele, le iau în tăbarcă. Încerc să şterg contul şi nu pot. Decretez: acest site este cel mai neserios din câte am vizitat până acum! Renunţ să mai intru. Dar îmi las acolo o urmă de suflet şi regrete: cine m-a pus? O vreme nu mai intru nicăieri. Mă mulţumesc cu mailul. Dar mă trage aţa înapoi. Ce mai găsesc? Dau de oameni faini. Au gânduri bune. Mă încurajează să revin. O fac, dar cu rezerve. Nu mai am curaj să-mi expun chiar aşa sufletul. Unii au alte valori şi nu le pasă ce furtuni nasc cuvintele lor. Până la urmă cine hotărăşte ce e valoros şi ce nu? Cine decide ce e poezie, ce e proză, ce e publicabil? Toţi suntem cunoscători. Toţi ştim totul şi ne dăm cu părerea pentru că e la liber! Este loc pentru toţi. Tocmai asta nu înţeleg: dacă este loc pentru toţi, de ce nu încăpem unii de alţii? De ce căutăm cu atâta duşmănie să ne desfiinţăm reciproc? De ce ne ascuţim dinţii ca lupul din poveste ca vorbele să fie cât mai mieroase, pentru ca atacul să fie şi mai de efect? Care e limita bunului simţ? Oare de ce nu putem pur şi simplu să lăsăm în pace ce nu ne place? De ce simţim neapărat nevoia să aruncăm cu pietre? Asta ne ridică în proprii ochi? Sau credem că suntem mai buni ca alţii dacă găsim ceva rău de spus? Deci, ce să fac? Să îmi înfig unghiile în piept şi las să curgă de acolo emoţii, simţiri, gânduri, direct pe pagini publice, sau să fiu orice altceva decât sunt în realitate? Sunt om, am nevoie să mă exprim, oare dacă pozez în alcineva, nu mă va durea aşa rău dacă voi fi atacată şi voi putea face haz în voie de cei care mă bălăcăresc? Sau ar fi mai simplu să opresc monitorul şi să mă întorc între cei reali, pe care i-am neglijat?!

Text scris de Elena

Când a murit Laura Stoica mi-am amintit de piesa ei „un actor grăbit” care la vremea când a apărut mi-a plăcut mult. La întâlnirile noastre cu femeile vorbim mult despre rolurile nostru de soţii, mame, femei. S-ar putea spune mult despre diversele roluri pe care le avem fiecare în viaţă. Cum să le împleteşti pe toate, cum să te bucuri de fiecare, cum să faci să schimbi „macazul” atunci când schimbi rolul, ca să fii eficient?

Sorina spunea într-un blog: „cu doar 90 cents/ride, în Central Park te simţi copil… pe căluţul de lemn…cu palmele transpirate-n strânsoarea hăţurilor…şi toate trec repede pe lângă tine…până să faci din mână celor dragi… dispar… dar aştepţi runda următoare…

să treci iar pe lângă ei…le zâmbeşti fericit şi iar dispar… şi iar…iar.. un perpetuum mobile cu flashuri de bucurii… aşa-i şi-n viaţă… ai senzaţia că tu stai şi lucrurile se învârt în jurul tău… se-nvârt de multe ori mai repede decât trebuie… şi ameţeşti… este iar luni_şi_marţi_şi_vineri… şi_pleci_şi_vii_şi_iar_te_duci… cunoşti o mulţime de oameni… şi_strigi_şi_fluieri_ţipi_şi_urli… şi iar e luni… e doar o chestie de lumini şi umbre…cred… şi, câteodată şi de culoare…”

Aşa e, câteodată ţi se pare că-ţi fuge covorul de sub picioare, dar nu-i minunat când simţi adrenalina pompându-ţi prin vene viaţă? Nu mă refer la caruselul propriu-zis, ci la luni, când te scoli ştiind că începe o nouă săptămână şi-I mulţumeşti lui Dumnezeu că poţi sta pe propriile picioare, că poţi mirosi aerul rece de afară... la vineri când ştii că s-a mai încheiat o săptămână şi ai câteva zile numai pentru tine... la duminica în familie sau când ai musafiri la masă şi te speteşti muncind în bucătărie numai ca să le vezi bucuria de pe feţe când îţi gustă bucatele.... da, e minunată viaţa văzută din carusel, când el se opreşte puţin, numai cât să ai timp să vezi cam pe unde sunt ai tăi să le faci cu mâna...

Protagonist principal: eu!

Eu în rol de femeie activă, vie, fremătând de ceea ce pâlpâie în mine purtând numele de viaţă… Eu, în rol de mamă care stă mereu cu sufletul la gură atunci când copilul se ascunde în dulap că a făcut o boacănă şi ştie că va fi pedepsit… iar eu îl caut alergând prin cartier ca o femeie nebună….. Eu, în rol de soţie care doreşte cel mai mult din toate să-şi vadă soţul fericit, să-l vadă trăgându-i ocheade ca în luna de miere… Eu în rol de învăţătoare în ale vieţii pentru copiii din familii destrămate…. Eu în rolul prietenei înţelegătoare sunată de amicele dezamăgite de soţi şi iubiţi… Eu în rolul fiicei iubitoare care sărbătoreşte recunoscătoare cea de-a 65-a aniversare a mamei… Eu în rolul bunicii încă buimăcită de acest rol nou şi necunoscut…. Eu în rolul blogăriţei însetate de nou, care bântuie pe internet avidă de ultimele apariţii… eu în rolul… eu în toate rolurile pe care mi le-a hărăzit viaţa şi pe care le iau în serios.

E minunat în caruselul vieţii care mă ameţeşte uneori, care îmi scaldă inima cu adrenalină, care mă învaţă zi de zi tot mai multele feţe ale verbului „a trăi”.

Aveam intenţia să scriu un articol despre ce ne motivează să mergem mai departe, dar cred că tocmai mi-am răspuns la asta acum. Când ne plictisim de un rol, trecem la altul… şi nici măcar nu facem asta conştient ci pentru că acel carusel despre care spune Sorina se învârte implacabil… Cum poate spune cineva că se plictiseşte? Când are timp să se plictisească… să-şi plângă de milă?

Viaţa n-a fost blândă cu mine, n-a purtat mănuşi (decât pe cele de box) aşa că acum parcă vreau să recuperez ceea ce am pierdut când eram prea tânără să-mi dau seama că trăiesc. Mi-am dat seama că am trăit ani buni fără să observ nuanţele cerului de răsărit, de înserat, mirosul aerului după ploaie… mi-am dat seama că nu ştiam să mă bucur de plânsul copiilor mei când le era foame sau când se loveau – mă enervam în loc să fiu recunoscătoare că sunt cu mine, lângă mine. Mi-am dat seama că nu ştiam că iarba e verde, alegeam să bombănesc că sunt alergică, că mă murdăresc… că vreau acasă în izolarea mea! Mă uitam urât la cei care îmi călcau pragul neanunţaţi, pentru că-mi deranjau tabieturile… dar acum îi primesc cu bucurie  pentru că vor să fie cu mine, pentru că le pasă de mine, pentru că acum ştiu că viaţa e scurtă, pentru că ştiu că nu duc nimic cu mine, decât bogăţia sufletească pe care o voi putea aduna…

E minunat caruselul vieţii cu toate ameţelile, suişurile şi coborâşurile lui… e minunat când sunt pe culme şi îmi adun entuziastă energia pentru coborâre, e minunat când sunt în vale, pentru că ştiu că singurul drum este în sus….

Pentru voi cum e în carusel?

     Ca în povestea lui Delavrancea, o mai văd doar în vis! S-a stins demult… odată cu copilăria mea… odată cu candoarea ei… bunicuţa mea, micuţă şi firavă, cea care rămânea în urma autobuzului fluturând din mână până nu o mai puteam vedea şi cu lacrimile adunându-i-se sub bărbie în ciorchini grei...

    Ca scriitorul poveştii cu bunica, mi-o amintesc cu buzunarele pline de bomboane, cu caierul înfipt la brâu… cu surâsul acela unic mereu aşezat în colţul gurii, cu mişcarea neîncetată din buze şi limba uşor scoasă dintre ele atunci când se concentra la lucrul ei, cu munca ei neostoită din zori şi până-n noapte, cu alergările ei de la găini la porci şi apoi la legumele din grădină… cum le îngrijea pe toate de parcă ar fi fost fiinţe cu raţiune, iar pentru ea aşa erau…

    Îmi amintesc mersul ei drept şi demn, de femeie simplă de la ţară, obişnuită să-şi ducă pe cap cobiliţa cu care aducea apa de la fântână… îmi amintesc braţele ei firave şi harnice care nu se mai opreau de dimineaţa până seara şi cu care plivea neobosită buruienele din grădina ei dragă, cerându-şi parcă scuze că trebuie să le smulgă… cu aceleaşi mâni hrănea animalele şi mulgea vaca să ne aducă nouă în casă laptele proaspăt, aburind, cu aceleaşi mâni frământa aluatul pâinii şi aprindea focul în cuptorul de lut şi cărămizi din curte… cu aceleaşi mâini răsfoia iubita ei Biblie şi ne citea din ea seara, până adormeam vrăjite de glasul ei dulce… cu aceleaşi mâini ne dezmierda creştetul când făceam câte una lată, ca atunci când am pus un pumn în loc de 2, 3 seminţe în câte un cuib săpat de ea pentru ridichi şi n-a crescut nimic.. cu aceleaşi mâini făcea renumitele ei masaje şi punea la loc membre sucite de fuga nărăvaşă prin curte şi bandaja juliturile unor zgâtii de fete… tot cu ele aducea pe lume puii găinii, a raţelor, gâştelor, purcelelor şi vitelor din ograda ei… tot cu ele răsucea fusul şi ţesea covoarele în război, cu ele turna cimentul din curte şi spoia pereţii casei, cu ele îşi despletea şi-şi pieptăna cu grijă părul în fiecare seară când credea că noi am adormit, iar dimineaţa îl împletea la loc şi-şi punea broboada cu care îl ferea de privirile indiscrete ale lumii, ca pe o podoabă de preţ.

     Îmi amintesc cum fugea din curte când venea momentul tăierii porcului de Crăciun şi venea înapoi după ce se stingea ultimul guiţat de moarte şi se apuca harnică de umplutul cârnaţilor.

     Îmi amintesc lăzile cu prune, nuci şi castraveţi care veneau în fiecare an şi umpleau cămările noastre ca noi, copiii, să aruncăm cu ele de pe balcon după copiii care râdeau de noi că eram pedepsite să stăm în casă după câte o notă mai slabă.

     Îmi amintesc cum îşi făcea timp pentru noi la câte o sărbătoare când nu putea lucra prin grădină şi ne ducea la staţiunea din apropiere să facem băi calde şi să ne răsfăţa. Îmi amintesc cât se mândrea cu noi când reuşeam să învăţăm câte o poezie sau un cântecel cu care ne „produceam” duminica la biserică.

     Îmi amintesc cu drag cum ne ferea din calea bunicului nervos care se întorcea de la muncă obosit şi pus pe harţă.

     Câte şi mai câte făcea bunicuţa mea, de ne miram de ea cum nu stătea locului un pic… cum avea timp pentru toate, cum îşi iubea animalele, nepoţii, copiii şi vecinii deopotrivă, cum singurul ei gând era să ajute oamenii şi să le facă bine.

     Când îmi amintesc de bunica mea, îngerul copilăriei mele fericite, îmi vine în minte un singur cuvânt care ar putea-o descrie pe deplin: o sfântă.

      A murit la fel de uşor şi neauzit cum a trecut prin viaţă: având toţi copii alături  şi dăruind fiicei ei Biblia ei dragă, cu ultima respiraţie. A fost condusă pe ultimul drum de toată suflarea satului şi a fost plânsă cum numai o sfântă putea fi plânsă. A lăsat în urma ei un gol pe care nimic niciodată nu-l va putea umple şi amintiri pe măsură.

      Dar amintirea ei încă ne umple inimile de recunoştinţa de a fi putut creşte lângă ea, bucuria că am fost dezmierdate de ea, mustrate şi iubite de ea. Ne-a lăsat moştenire bunătatea şi credinţa ei, zâmbetul ei candid cu care a trecut prin lume, puterea ei de a trece peste necazuri şi nenorociri, dorinţa ei de a-şi proteja familia cu orice preţ, hărnicia şi îndemânarea ei, felul în care făcea minuni din orice mic nimic…. seninătatea ei în faţa morţii.

       Suntem mai bogaţi pentru că am avut-o în viaţa noastră şi că ne-a învăţat tot ce ştia.